Despre creditele ETCS și alte picanterii

Am contemplat îndelung noul plan de învățământ pentru anul I și mulțimea sa impresionantă de credite.

E vorba de credite ETCS, care după unii (și după alții!) ar echivala cu 30 de ore de muncă (individuală + la curs). Un an universitar are în mod normal 60 de credite (la noi are 66!). Asta ar însemna 66 x 30 = 1980 de ore de muncă pe an. Și vreți să vă credem? Să comparăm cu niște date statistice privind orele pe care le lucrează europenii într-un an:

„ în timp ce un german munceste 1.390 de ore pe an, un grec petrece la munca in medie 2.119 ore, un italian 1.773, un portughez 1.719, iar un spaniol 1.654 (…). Francezii petrec la munca, anual, 1.554 de ore ” – ne spune site-ul Ziare.com.

Cu alte cuvinte, noi, în 34 de săptămâni de cursuri + sesiuni (conform structurii anului universitar) ar trebui să lucrăm mai mult decât lucrează nemții, italienii, protughezii, spaniolii sau francezii în 48 de săptămâni (scăzând o lună de concediu). Grecii sunt singurii care au îndrăznit mai mult, și vedeți ce au pățit. Nu-i de glumă.

Sunt curioasă cine lucrează echivalentul a mai mult decât trei credite pentru orice materie… Sper că indivizii de la UAIC care au calculat că un credit tre` să aibă 30 de ore de muncă se înșeală amarnic. Mi-e greu să-mi imaginez cum o să mă descurc cu un job de 8 ore plus 990 de ore de muncă academică pe semestru.

sper să mă ierți, vară-mea, că te fac celebră cu poza asta. N-o pot omite, e prea reprezentativă 😀

OK, dacă v-am speriat, revin și insist: o parte din cele 30 de credite se obțin din prezența la cursuri și seminarii. Dar lipsa de logică nu se termină aici.

Să ducem distracția mai departe.

Pentru fiecare semestru, planul de învățământ prevede 11 ore de cursuri și 9 ore de seminarii pe săptămână.  OK, să zicem că e rezonabil să stai la școală 20 de ore pe săptămână. Dar acum vine partea mișto:

Până să ajungem la norma de 33 de credite/semestru, după 14 săptămâni de cursuri și seminarii, mai rămân 710 ore de studiu individual. Adică vreo 41 de ore de învățat pe săptămână (am inclus aici și cele 6 săptămâni de sesiune), în afara cursurilor și seminariilor.

Serios acum, 61 de ore pe săptămână de muncă pentru școală? Când norma maximă legală de muncă e de 40 de ore?

Am o vagă impresie că toată povestea cu creditele e o mare abureală. Că de fapt nu se depune nici jumate din munca declarată pentru obținerea creditelor și a notelor. Iar când eu, iepuraș inocent de anul I stau să fac un mic calcul și constat după 5 minute că sistemul susține sus și tare chestii improbabile și nerezonabile, cam cu cât elan pot să încep noul demers educațional? Asta e cam ca la greci – teoretic lucrăm cel mai mult din Europa, dar ne furăm pe noi înșine și dăm faliment. Tu ce zici?

Claaaaar!

Eficiența doamnelor secretare lovește din nou cu un record de afișare a rezultatelor în doi timpi după încheierea confirmărilor și cererilor de redistribuire. Ulima medie buget români – 9,54, cu 7 sutimi mai mare decât media mea. Meh, life.

Sigur că n-am scăpat nici aici de tot de absurditățile specifice birocrației educaționale. Începând de la obligarea studenților să plătească la poștă (da` cardu` meu ce are?), la lipsa unui XEROX la secretariat („ne pare rău, ați adus originalul, noi dorim copie, vă rugăm mergeți la un xerox să faceți o copie”), la problema punerii unui simplu anunț la avizier.

Să vă explic: după ce am primit vestea cea bună, am creat un grup de discuții pentru ăia ca mine, adică admișii de anul ăsta. Deh, că de un grup tot e nevoie, și dacă îl moderez eu, cu atât mai fain pentru mine (și pentru fericiții beneficiari). Așa că merg frumos la secretariat cu o foaie A4:

cu buna intenție de a-i cere doamnei secretare permisiunea de-a o pune pe avizier. Începe fâstâceala. Păi nu știu dacă puteți, nu, nu știu dacă se poate…nu știu dacă vă putem da noi aprobarea, cred că trebuie să mergeți la biroul economic (?!). OK, unde este acest birou economic? Pe Kogălniceanu…. A, îmi pare rău, nu mai merg acum până pe Kogălniceanu.  Bun. …Dar știți, studenții au deja un grup pe care comunică. Da?! Dada, este forum al studenților, e link la el pe site-ul facultății…studenții îl administrează.

După încercări eroice de a-i arăta doamnei secretare că 1. grup ≠ forum și că 2. așa-zisul forum al studenților arată, de câțiva ani încoace, cam așa…

…m-am resemnat și am zis că revin la toamnă. Deh, până atunci, ne vedem pe forum!

A propos, când începe școala? Moment în care o altă domnișoară, nu atât de suavă dar foarte rujată, mă măsoară cu o privire ucigașă din cap până-n picioare. WTF, woman? Oare așa o să fie toată facultatea – un soi de catwalk și scenă pentru bitch looks? Abia aștept…

Revenind, anunț cu bucurie că școala începe pe 3 octombrie. Două zile de vacanță în plus. Joy! 😀

În curând:  roadele anticipației mele geeky – o privire în materia de anul I.

Un rateu fericit

Gata. Ziua a venit, s-au afișat rezultatele, am intrat, totul e bine, mulțumesc. Poate cu excepția celor 3600 de lei pe care va trebui să-i plătesc acum că sunt în regim cu taxă.

Organizarea admiterii a fost, după părerea mea, chiar admirabilă: intrai în facultate și vedeai indicatoare pentru „candidați” și „aparținători”, un portar neobișnuit de amabil te saluta și îți spunea încotro s-o iei, tot procesul de la secretariat ținea câteva minute pentru că erai deja înscris online. O secretară s-a cam enervat pentru că nu înțelegea ce facultăți, pe unde, când și cum am făcut iar pe mine m-a luat o criză de tuse (de nervi?) încercând să-i explic. O suavă domniță candidată m-a privit ca pe o ciudată în timp ce tușeam și-i explicam la tanti secretară că dacă vrea, îi fac o listă, să-nțeleagă mai bine. În rest, fără incidente, doar o căldură infernală și vreo zece kile de transpirație îmbibate în rochie. Dacă mă gândesc bine, o tipă transpirată, iritată și cu o criză de tuse, care încearcă să vorbească în același timp, chiar e un motiv să te uiți urât. Ioi!

Se pare că bacul de anul ăsta n-a produs destule note proaste până la urmă: ultima medie la buget – 9,64 români, 9,10 maghiari (ce păcat că nu-s unguroaică!). Ultima medie la taxă: 9 fix români, 8,65 maghiari. Ultima medie la fără frecvență: 7,83. Și 13 candidați cu 10 curat!  Ce naiba?!

Mai așteptăm redistribuirile ca să vedem notele finale. Dar nu cred că ajung la buget nici după redistribuiri, dat fiind că în intervalul 9,64-9,49 sunt vreo 80 de oameni. Am pus prima rată deoparte, să fiu sigură. Mai e puțin și începe distracția! 😀

Tratament fabulatoriu

Ca tot omul atunci când e prins într-un loc și n-are altceva de făcut decât să-ncerce să evadeze sau să aștepte, mă tratez cu o combinație din cele două: aștept noua studenție și fabulez în legătură cu minunatele condiții pe care o să mi le creez.

Cărăbăneala…

For starters, vreau să plec de-acasă. Nimic nou aici. De asta am plecat la București acu țâșpe ani. Dar aia-i altă poveste.

Partea nasoală cu născutul, alăptatul și crescutul într-un mare oraș universitar e că nu prea ai nicio scuză să-ți iei părinții de pe cap . Că nu poți să iei loc la cămin să socializezi cu lumea bună. Că nu poți să te întorci din club la 6 dimineața fără să ai 20 de apeluri ratate și 10 mesaje cu „pe unde umbli?”. Sau poate ăsta-i numai cazul meu.  Oricum ar fi, io plec. Îmi iau garsonieră. (și țin adresa secretă!)

…și detaliile ei mai puțin picante

Am auzit o vorbă interesantă de nu-mai-știu-unde acu ceva vreme, cum că ideea asta cu proprietatea asupra unei locuințe ar fi un fix tipic românesc și că de fapt n-avem nevoie să fim proprietari, și că la urma urmei ieșim mai bine dacă închiriem. Aproape că i-aș da dreptate ca urmare a micului calcul pe care l-am făcut mai-nainte, cu Piața de la A la Z într-o mână și simulatorul de credite în alta.

Care calcul vine cam așa:

Prețul minim de piață al unei garsoniere confort I într-o zona decentă din Cluj e în jur de 25000 euroi.

Cum nu vreau să sclăvăgesc la plătit credite din salariul meu de 1300 de lei, la simulator îmi aleg durata maximă de rambursare, adică 30 de ani. Grozav, acum am de dat aproape 138 euro pe lună (>1/3 din salariu!) pentru următorii 30 de ani (nu vreau să mă gândesc câți ani o să am când voi deveni 100% mândra proprietară a unei …garsoniere).

La gloriosul sfârșit a mai bine de jumate de viață am o garsonieră și un minus de 50000 eur (da, dublu față de prețul original!).

Așa că m-am gândit la ce îmi trebuie mie ca să fiu mulțumită – o garsonieră confort I, nemobilată, care m-ar costa cam 130 eur/lună.

Cu banii ăștia aș putea să tot stau în chirie 30 de ani. Singură! Aș ști și că mă pot muta de câte ori vreau, că nu tre` să plătesc impozit pe proprietate, că nu-mi stă sabia lui Damocles deasupra capului (a.k.a. situația nasoală în care din diverse motive n-aș mai putea plăti și-ar veni tanti banca să vândă tot). Iar în 30 de ani sigur aș moșteni cel puțin o locuință, așa că salut! chirie. Story over.

I<3ea

Iar acum că am ajuns cu fabulația până la momentul garsonieră, îmi divulg următoarea obsesie: mobilă de la Ikea. Sau în stilul ăla, cel puțin. Să stau în tihnă în timp ce învăț la roman (la care am auzit că se pică pe capete în anul I).

(ignorați șoferul care se vede pe fereastră)

Aici sunt și restul de sugestii pentru mobilarea cu banii pe care nu-i am a locuinței care nu există. Genial!

Până la următoarea fabulație, cred că ar fi cazul să mă gândesc oleacă mai serios la alte chestii aparent imposibile, cum ar fi: cum se poate să lucrezi full-time și să supraviețuiești la Drept UBB?

to be continued…

Concluzia. Concluzia?

După câteva zile bune de așteptare, am ajuns la impresionantul număr de 10 răspunsuri la poll, care arată cam așa:

„Te mănâncă porcii” la egal cu „reușești dacă ai minte”. Și nimeni, dar nimeni n-a spus că dreptul e de rahat. Uau. Nu că ar fi foarte relevant.

Așa că mi-am continuat cercetările filosofice, ca să dau peste asta, asta, asta, asta și mai ales asta:

Grozav. Mda. În fine. Ne auzim peste 4-5 ani. Până atunci, poate voi ajunge la o concluzie înțeleaptă citind toate cărțile ăstea.

Just kidding. Promit să scriu lucruri mai serioase pe viitor.

Tu ce zici, ha?

no acuma să te văd.

Mno servus!

Vara asta dau la drept. Am decis. Să mă bucur? Să nu mă bucur? Nu știu. Știu numa` că am încercat cu științele politice și a ieșit nașpa. Prea multă teorie, prea puține exigențe (da, asta chiar mă deranja!), profi cam nepregătiți, multe pițipoance.Și într-un final, nimic de făcut cu diploma.

Dar dreptul e mai acătării. Doar poți să alegi între atâtea profesii mișto, nu-i așa?

Ce zice lumea?

Maică-mea: „Du-te tu fată de-aici, vrei să te bagi în troaca porcilor să te mănânce?” Mda…

Pretenu`: „Nu vreau să te descurajez, dar chiar nu cred că e pentru tine, dar…în fine, încearcă, fă ce vrei.”

Pretena cea mai bună: „Ioi tu, așa am auzit io de una că o dat la drept că dădea bine și o intrat în profesie și de timidă și sensibilă ce era or călcat-o toți în picioare și acuma plânge că nu-și găsește de lucru… Da` tu nu ești așa, go for it!”

Un tip deștept: „Încercam să împac dreptul cu încă o facultate și cu un job full-time și mergeam bine, da` profu` X mă tot pica de-a naibii la materia lui pt. că nu voiam să-l pup în cur așa că n-am mai ajuns să dau licența…”

Și ce dacă. Am dat-o-n bară o dată, acuma măcar o s-o dau în bară mai ușor. Sau o să ies o genialitate juridicioasă.

Cu vorbitul în public o duc cam prea bine, îmi place dubios de mult, logica e iubirea mea din copilărie și dacă vreun prof va avea pretenții de pupincurism, poate o să-i permit să mă pupe undeva, dacă mă roagă frumos.

Iar pentru picatul a +50% din loazele care nu învață destul la examene, tot respectul! Intră cine vrea, iese cine poate.

Hai că m-am ambalat, mă duc să dau o tură de-ncălzire. Poate reușesc să mă conving că dreptul chiar e pentru mine, aici, acum, cea mai bună opțiune.